Ce sa fie totul daca nu un continuu vals. Mereu exista un plus 1, iar cand nu exista ti-ai dori sa fie pentru ca valsul nu se poate dansa decat in doi. Si un asemenea ritm ametitor nu il poti tine decat in doi. orice ai face, oricat ai incerca, este imposibil sa tii un vals de unul singur. Chiar si cand partenerii isi schimba ritmul, treuie sa existe un rotm de vals.
Si ma refer aici la mult mai mult decat o relatie: ma refer la orice aspect al vietii: prietenie, iubire, afaceri, ambitii, visuri, sperante. Te uiti cu atentie si vei vedea ca in orice imagine fie si intr-un colt umbros mai exista cineva care iti tine ritmul.
Spre neplacerea mea, astazi sunt foarte obosit. Atat de obosit incat am senzatia ca vad mai departe de vals, ca vad undeva eparte, unde nu mai exista muzica. Am senzatia ca vad in locul unde muzica a incetat pentru ca fiecare om a avut propriul ritm. Fiecare “prieten” a avut propriul ritm, fiecare iubita a avut propria agenda, iar eu nu am avut un ritm, inca de la inceput.
Si ma gandesc, dupa 16 ore de nesomn, oare problema sa fie ca n-am avut niciodata ritm, sau ca mi-am dorit sa am? care ar fi calea: sa imi dansez in continuare propriul dans sau sa incerc sa dansez exact ceea ce danseaza toti? Fireste ca un vals ar deveni imposibil, dar lucrurile ar converge intr-o dorectie, p cat de neclara pe atat de reala, in timp ce adptarea la acelasi 1,2,3 ar duce la un lant interminabl de iluzii si sperante neimplinite.
Si atunci ce ar fi de dorit? Probabil o cale de mijloc, dar cred ca o personalitate relativ rotunda, devenita recent colturoasa nu isi permite luxul unei cai de mijloc.
Chiar citeam zilele trecute o nota a unui amic pe facebook. Foarte bine scrisa, dar cred ca m-a marcat adevarul transant (acum folosesc expresia in draci) al expunerii. Si nu m-a marcat pentru natura sa filosofica, fiind, de felul meu o persoana care incerca sa vada toate perspectivele ci am fost marcat destul de mult de faptul ca ma regaseam intr-o oarecare masura in pielea personajului.
N-am veleitati de unicitate, insa nu imi face placere sa citesc injurii aduse la adresa cuiva si sa mi le insusesc. Fireste nu sunt nevoit sa port pe umerii mei greutatile intregii lumi, nu sunt nevoit sa fiu extrem de politicos, nu sunt nevoit sa cer ceva (as putea pur si simplu sa iau), nu trebuie sa am maniere, nici macar nu sunt nevoit sa ma exprim corect, dar aleg sa o fac. Aleg sa fiu un tip politicos, prietenos, genul de tip care nu-si insuseste nimic fara sa ceara si care probabil ar parea relativ plictisitor pentru o vasta categorie de oameni.
Si totusi cred ca ma simt destul de bine, pentru ca sunt eu, iar acum, desi mi se intampla rar, am chef de dans.
Comentarii recente