Fotografia perfecta nu exista, asa cum nu exista nimic universal acceptat ca perfect datorita subiectivismului. Nu exista oameni perfecti, nu exista lucruri perfecte, nu exista cam nimic ce sa poata aspira la statutul de perfectiune. Si asta este cat se poate de firesc, dat fiind dezideratul uman de unicitate.

Ca urmare, daca eu sunt unic, nu am cum sa am aceleasi gusturi cu tine si de aici diferenta noastra de opinie. Daca pare ca insinuez ca este un gest constient, ei bine, nu o fac. O accept ca pe o lege a naturii.

Totusi, eu cred in lucruri perfect pentru mine, in cazul fotografiei, ma refer la acele fotografii la care nu simt nevoia sa mai editez mai nimic dupa ce le-am fotografiat. Imaginea de fata are acel “ceva” care m-a facut sa nu arunc cu efecte in ea pana cand sa-mi cedeze display-ul.

Evident ca nici eu nu o accept ca pe o fotografie perfecta. Daca as fi carcotas as putea spune ca ar fi fost o fotografie mult mai buna fara ceafa unei femei in coltul din dreapta dar pur si simplu nu-mi pasa pentru ca rezoneaza. Si uite cum, asa, am dat nastere unui cerc vicios cu mine: eu sunt propriul meu fan si lucrurile merg atat de simplu astfel.

Probabil ca dupa o excursie la Paris ar fi trebuit sa ma indragostesc de atmosfera orasului sau sa ma imbat cu mireasma nostalgica a amintirii unor locuri cu o arhitectura mai mult decat divina, dar acestea nu sunt lucruri pe care sa le faca… ei bine, eu.

Nu, eu mi-am gasit chemarea intr-un parc, langa o fantana, unde un batran hranea pescarusi. Este poate ciudat cum lucrurile simple sunt mult mai puternice decat imagini de ansamblu impresionante, la fel cum un gest mic poate eclipsa actiuni care au mutat munti.

In simplitatea mea complicata am gasit printre pasarile acelea ceva ce cautam si anume linistea. Am gasit o impacare a carei nuanta imi era atat de familiara si totusi atat de indepartata.

Si nu vorbesc aici de simboluri sau de trairi foarte complexe ci de o imagine aparent neinteresanta care, in mintea mea, a dat nastere unei povesti, undeva intre ochiul meu si sticla obiectivului.

Sincer sa fiu, la momentul respectiv, totul parea sa fie o invalmaseala indescifrabila, in care pasari, oameni, maini, stropi de apa existau fara un sens bine definit. Si totusi la un moment dat, saptamani mai tarziu, cand am aruncat privirea asupra imaignilor acelei zile am gasit o scurta poveste despre o zi ca oricare alta, in fata unui aparat ca oricare altul, manuit de un amator ca oricare altul si pentru un moment totul a avut sens, asa cum uneori, rar, dar uneori lucrurile au pur si simplu sens atunci cand credeai ca nu a mai ramas nimic de inteles.

Cred ca singurul meu regret real in ceea ce priveste aceasta intamplare il reprezinta lipsa capacitatii de a capta exact ceea ce vedeam in acel moment dar uneori lipsa de experienta isi arata coltii.

Prima data am auzit Out of control in masina, in trafic, intr-o zi banala, intr-o calatorie banala catre o destinatie banala. Printre atata banalitate imi aduc aminte ca m-a impresionat puritatea sound-ului, data de o simplitate debordanta, care mi s-a parut ca duce totul la limita perfectiunii. Tin sa precizez ca in masina am ascultat club mix-ul, sau, cel mai probabil versiunea de album a acestei melodii.

Versiunea de fata, imi demonstreaza o “vorba” pe care am auzit-o la un moment dat la un profesor de-al meu in facultate: “Inamicul binelui este mai binele”. La vremea respectiva am presupus ca de vreme ce nu te costa nimic sa arunci cu vorbe in stanga si in dreapta o asemenea expresie de umplutura este doar o gratuitate dedicata unor studenti care stau cu gura deschisa, mai, mai sa-si noteze si in notitele de curs.

Totusi, asa cum se intampla adesea, lucrurile au devenit ceva mai evidente pe masura ce timpul a trecut iar “vorba” are pentru mine, acum, o “greutate” considerabila.

Raportand totul la piesa de fata, voi spune atat: versiunea extended, de club, de album, nu-mi pasa, suna genial, era simpla, era curata, era sublima, dar pentru ca piesa sa beneficieze de un clip, Ronski Speed a aglomerat-o, a incarcat-o, a burudsit-o de sound. Astfel, creatia si-a pierdut puritatea pentru un videoclip mult sub mediocritate.

Imi dau seama ca sunt subiectiv si ca exista mii de oameni inebuniti de varianta asta a piesei, dar nu imi pasa. Aici eu am dreptate, aici eu sunt cel care decide ca atunci cand ceva merge bine, trebuie sa intelegi intai ce este acest bine, cat este bine, si exact cat de bine este inainte sa te apuci sa faci schimbari pentru mai bine. De fapt, cred ca exact cu acesta problema se confrunta tot mai multi oameni, care nu mai stiu sa aprecieze lucrurile simple, care sunt de apreciat pentru ceea ce sunt. Si acum, voi intra i acteva exemple care mi se invart prin minte: am vazut o multime de “raceri” care apreciaza masinile pentru “cat de tari vor fi dupa ce le tunam”, tipe care stau la bratul unui barbat pentru “ce ar putea el sa fie” sau oameni care isi cumpara fel de fel de lucruri pentru ce ar putea ele sa fie intr-un context sau altul.

Cred ca eu, insa, fac parte din oamenii care isi cumpara lucruri pentru ca ur si simplu le plac, care isi cauta masini pe care le iubesc inca din showroom si care probabil tin la brat pe cineva care pur si simplu imi place asa cum este. Poate sunt unul din acei baietii care intreaba cat costa halatul, dar mi se pare ca in asta sta frumusetea lucrurilor: in simplitate si in acceptarea lucrurilor asa cum sunt.

Cred in a lupta pentru mai bine, mai mult, mai frumos, dar cred ca pentru a putea obtine un mai trebuie sa iti fie intai clar cu ce ai de-a face, asa asa, ca sa nu risti sa transformi ceva incredibil intr-o mediocritate sugrumata de idei preconcepute.

Daca m-ai trezi la 4 dimineata si m-ai intreba care este acotrul meu preferat, ti-as raspunde fara sa ezit macar o milisecunda Will Smith.

De ce el? Pentru ca el a reusit sa imi vanda mie prin modul sau de a interpreta ideea fericirii prin munca asidua. Dupa ce am vazut The pursuit of happyness (adica acum vreo 5 minute) am ramas cu sentimentul ca orice lucru poate fi optinut daca lupti suficient pentru el. Probabil ca in acest moment ar trebui sa precizez ca viciul meu il reprezinta filmele. In timp ce unii isi ineaca necazurile cu o sticla cu eticheta ostentativa iar altii decid sa isi sufoce probleme cu fumul uitarii, eu prefer sa ma uit la filme, sa caut idei imposibile si principii inaplicabile.

Totusi, foarte rar se iveste cate un film acre schimba ceva, un film care sa para mai mult decat o pura fictiune. Nu vorbesc aici de The pursuit o happyness, dar ma leg de unele idei din el si mai ales la unele momente. Ma intorc, totusi la Will Smith, pentru ca el este factorul inspirational: a castigat multi bani, i-a pierdut pe toti, a avut o datorie imensa si apoi, prin munca a reusit sa isi recladeasca averea. Avem deci, un rol si un om cat se poate de real care isi interpreteaza rolul in viata de zi cu zi, iar cele doua, intr-un punct coincid.

Ma simt inspirat, ma simt dornic sa fac ceva, orice in ciuda faptului ca am capul plin cu plumb si atarna greu spre tastatura in cautarea somnului.

Cred, totusi ca de aceasta data voi ignora cautarea somnului si voi miza pe cautarea fericirii.

Se intampla uneori sa dau peste un magnetism inexplicabil fata de anumite persoane, lucruri, melodii. Titanium este o asemenea piesa. De la prima ascultare am fost atras de cantecul sirenei pe numele sau, Sia. Inca nu ascultasem noul album al lui Guetta, dar parca stiam ca Titanium este cea mai buna piesa de pe el. Nu exista o ratiune in spatele ideii, asa cum rareori exista o ratiune in spatele deciziilor cu adevarat bune pe care le iau vreodata. De fapt, deciziile bune sunt adesea dictate de inconstienta sau incapacitatea intelegerii unui aspect general. Si stiu ca asta suna total anapoda dar serios ca nu este.

Analiza, supraanaliza si reanaliza nu fac un lucru mai real ci doar scot in evidenta cu o precizie deprimanta partile proaste ale oricarui lucru. Sunt setat sa gasesc defecte si sa le evit, ducand la formarea unei bule de titaniu ca sa revin la Guetta. Ce este cu adevarat interesant la orice bucata de metal este ca daca arunci cu ea, ea isi va schimba forma si uite asa, bula mea nu mai este o bula ci o oglinda clara a interactiunii mele cu cei din jur, o a doua personalitate care, in mare parte a timpului ii ia locul celei dintai.

Dar destul de interesant gasesc faptul ca p langa actiunea exteriorului, metalul se formeaza si in functie de actiunea interioara. de fapt, actiunea interioara este cea mai importanta, desi magnitudinea sa este mult mai mica. In momentul de fata ma simt ca si cum procesul interior ar fi luat sfarsit si termenul de “terminat ca bateria” imi tot vine in minte. Parca as vrea sa dorm, dar dormind nu as putea sa imi demonstrez nimic.

Nu mai stiu ce voiam sa imi demonstrez, ba chiar am uitat de oboseala. Bine, ca acum am o stare de liniste cum mai rar mi-a fost dat sa am. Stiu ca este indusa de oboseala si ochii mei rosii stau martori dar parca acum, in acest moment nu am nevoie sa imi caut locul, nu am nevoie sa demonstrez nimic si orice problema ar exista, ea se va rezolva… cu cateva ore de somn si o portie buna de metal ca data viitoare sa aiba din nouce sa se toceasca.

Recent am devenit fan Jason Derulo dintr-un motiv foarte simplu: piesele sale ma prind de la prima auditie. Mai mult decat atat, dintre multele sale singleuri lansate recent, unele m-au prins inca de la titlui. ight for you sau it girl sunt doua exemple in acest sens.

Mi-a placut mult ideea de “only miss you when I’m breathing”. Ce sa faci? Romanul s-a nascut poet, iar eu sunt roman. Nu scriu poezii, dar apreciez siropeala muzicala.

In cazul piesei de fata, nu m-a atras atat de mult vreo exprimare interesanta ci ideea in sine de fight for you. Fiind o creatura uneori meditativa am extrapolat conceptul la intreaga existenta a unui om, nu doar la viata personala si am inceput sa ma gandesc: pentru ce merita sa lupti.

Raspunsul, aparent simplu s-a dovedit exgerat de complicat cu o doza exagerata de subiectivism. Deci Variaza de la om la om pentru ce merita sa lupte, dar doua directii clare ar fi: ce ofera lumii si ce ii ofera lumea. Simplu nu, ca in contabilitate – avem intrari, avem iesire si gata circuitul apei in natura.

Fireste ca noi, fiind creaturi mai intortocheate decatLabirintul lui Pan nu avem cum sa functionam dupa o formulamatematica atat de simpla. Ca urmare, tindem sa luptam pentru ceea ce vrem sa primim si ne intereseaza ceva mai putin ceea ce oferim.

Pana aici, toate bune si frumoase, dezechilibru, haos, meniul zilnic. Dar eu, copil cuminte, fiu a doi parinti ascultatori si cu intentii bune am ajuns la concluzia ca ma intereseaza putin si ceea ce ofer lumii si pentru ce lupt. Ei bine, lupt pentru o imagine, pentru o idee si niste principii ale mele, care se rasfrang oarecum interesant asupra lumii. Lupt pentru a ajuta pe cine pot fara a vrea in schimb sa fiu ajutat. Lupt (oarecum) pentru a face lumea din jurul meu sa se simta bine si probabil lupt pentru fiecare zambet pe care il pot ofei persoanleor din jur. Fireste, ca analizand totul atent, devine evident ca lupt tot pentru mine: imi place sa mi se zambeasca, imi place ca lumea sa se simta bine in jurul meu pentru ca eu ma simt bine printre oameni care se simt bine, iar a ajuta pe atii ma face sa ma simt bine pur si simplu.

Totusi, asa cum drumul spre Iad este pavat cu intentii bune, cred ca si egoismul poate duce la lucruri bune sau placute, precum cele enumerate mai sus.

Desigur ca orice lucru bun are si pobleme si problema din acest moment este sa dcizi pentru ce lucruri merita chiar sa lupti si pentru acre nu. Hollywood-ul ne-a oferit o idee generala ca pentru dragoste merita sa lupti. Bun, s-a notat. Batman, superman, Flash si alti domni costumati ne-au invatat ca este bine sa luptam pentru dreptate. George Clooney ne-a invata ca este bine sa lupti si pentru bani, au mai fost cativa domni si ocazional domane care ne-au invatat ca e bine sa lupti pentru razbunare.

La naiba daca nu e totul mult prea confuz.

Din fericire, eu mi-am format un sistem: imi monitorizez starea de agitatie. Lupt pentru lucrurile care nu ma fac sa ma simt rau in dorinta de a face ceva bine. Si desi suna excesiv de complicat, pentru mine are sens, si de putin timp da si rezultate. de fapt, sistemul asta este mai eficient decat Bland a med complete si inca nici nu a fost recomandat de toti dentistii din intreaga galaxie.

Imi place ideea de ‘fight for you” dar in general tind sa cred mai mult in “fight in order to fight another day”. imi dau eu sema mai tarziu pentru ce trebuie sa mai lupt.

Sezonul nuntilor s-a terminat ceea ce inseamna ca in scurt timp am sa ma pot linisti si voi putea dormi la o ora mai normala de 4 dimineata. Dar mai important de atat, proiectul nunta GX2 aproape a luat sfarsit, asa ca voi mai avea putin timp sa respir pana sa trec la ultimul film de nunta si, desigur ultimele poze. Am sa respir, ba chiar am sa si plec o saptamana sa incerc sa respir aerul Frantei, lucru care s-ar putea sa fie binevenit, in conditiile in acre acum am senzatia ca mana dreapta imi va cadea din umar si capul il simt dublu in dimensiune.

Dar oare ce voi face eu cu atat de mult timp liber. Probabil voi reusi sa imi fac ordine in camera si in viata. Probabil voi reusi sa imi prioritizez proiectele pe care in momentul de fata le haotizez. Am sa incep sa pun cap la cap o strategie de promovare pentru 2012 a firmei de foto-video si cel mai important am sa ma relaxez putin.

Cred ca vreau sa citesc niste carti noi. Adevarul este ca incep sa imi fac griji serioase pentru vocabularul meu. Il simt in pericol si tind sa cred ca dca o ami tin asa am sa incep sa vorbesc in metafore fotografice cu nuante video si de marketing. Din pacate, imi cam doresc sa fiu inteles si de cei din jur, asa ca trebuie sa–mi fac doza de cuvinte sau macar media pe luna. Cine stie, poate va fi nevoie sa vorbesc cu cineva la un moment dat si ar fi tare important sa reusesc.

Dar acum a venit momentul unei sincer leneveli. Vreau sa-mi rezerv o zi pentru a vedea 4-5 filme, sa imi fac o portie de paste si sa stau. Sa ma trezesc tarziu si sa nu-mi pese cat e ceasul. Simt ca mai este doar putin pana sa se intample asta. Simt eu.

De ceva timp mi-a incoltit prin adancul mintii o idee: oare daca m-as vedea din exterior ce as vedea? Mi-ar placea oare ce as vedea? Bine, sincer sa fiu, ideea nu a rasarit recent dintr-un cotlon intunecos. Ea exista de ceva timp si se datoreaza faptului ca in ceea ce ma priveste sunt subiectiv. Mi se pare firesc sa fiu asa, dar mi-as dori sa ma pot vedea prin ochii altcuiva. Mi-ar placea sa ma vad prin ochii unui strain. Mi-ar placea sa vad ce se intampla in primele 60 de secunde dupa ce un om nou ma cunoaste.

Oare mi-ar placea ceea ce as vedea? Probabil ca nu. Sau poate mi-ar placea. Greu de spus, in conditiile in care optiunea nu exista. Probabil ca as avea cateva obiectii din punct de vedere fizic, cateva din punct de vedere al personalitatii si asa mai departe. Dar oare unde m-as situa in raport cu o medie a oamenilor pe acre ii cunosti intr-un segment de viata?

Tind sa cred, cu un usor regret ca as fi un tip normal, cuvantul pe acre il caut, fiind banal. N-am ochi cu raze X, nu reusesc sa citesc minti sau suflete. De fapt, adesea ma contrariaza cele mai simple situatii, tratate de cele mai rudimentare documente de natura sociala. Dbios, in ciuda existentei tricourilor mele cu SuperMan si BatMan, ma gandesc la faptul ca sunt la limita de Man. Partea de super se lasa asteptata adesea.

Si stau eu acum si ma gandesc (in mintea mea), daca sunt capabil sa constientizez asta in mod subiectiv, oare ce naiba as vedea din exterior? Un svaiter uman sau poate sunt pur si simplu prea preocupat cu a gasi gauri in armura incat n-am mai lasat nici una prin care sa vad razele soarelui?

Cred ca singurul lucru pe acre l-as observa este ca ma chinui prea mult sa vad imaginea de ansamblu, ratand toate detaliile importante. Cred ca vad viata ca pe o fotografie banala, fara sa dau atentie lucrurilor incredibile care se intampla in plan secund, in colturi. Ma concentrez asupra unei imagin de ansamblu din care lipsesc inca piese. Am tras concluzii la care unii n-au ajuns nici la sfarsit de viata si am adoptat masurile necesare, fala ca ele sa fie cerute.

Cool, cred ca am o armura aproape perfecta de care n-am nevoie pentru ca nu e razboi. La lucrurile utile din viata mea intentionez sa adaug sania pentru clima tropicala si caruta pentru pol. Macar sa stiu ca asta ma reprezinta. Dar si cand lucrurile se vor schimba…

Ce sa fie totul daca nu un continuu vals. Mereu exista un plus 1, iar cand nu exista ti-ai dori sa fie pentru ca valsul nu se poate dansa decat in doi. Si un asemenea ritm ametitor nu il poti tine decat in doi. orice ai face, oricat ai incerca, este imposibil sa tii un vals de unul singur. Chiar si cand partenerii isi schimba ritmul, treuie sa existe un rotm de vals.

Si ma refer aici la mult mai mult decat o relatie: ma refer la orice aspect al vietii: prietenie, iubire, afaceri, ambitii, visuri, sperante. Te uiti cu atentie si vei vedea ca in orice imagine fie si intr-un colt umbros mai exista cineva care iti tine ritmul.

Spre neplacerea mea, astazi sunt foarte obosit. Atat de obosit incat am senzatia ca vad mai departe de vals, ca vad undeva eparte, unde nu mai exista muzica. Am senzatia ca vad in locul unde muzica a incetat pentru ca fiecare om a avut propriul ritm. Fiecare “prieten” a avut propriul ritm, fiecare iubita a avut propria agenda, iar eu nu am avut un ritm, inca de la inceput.

Si ma gandesc, dupa 16 ore de nesomn, oare problema sa fie ca n-am avut niciodata ritm, sau ca mi-am dorit sa am? care ar fi calea: sa imi dansez in continuare propriul dans sau sa incerc sa dansez exact ceea ce danseaza toti? Fireste ca un vals ar deveni imposibil, dar lucrurile ar converge intr-o dorectie, p cat de neclara pe atat de reala, in timp ce adptarea la acelasi 1,2,3 ar duce la un lant interminabl de iluzii si sperante neimplinite.

Si atunci ce ar fi de dorit? Probabil o cale de mijloc, dar cred ca o personalitate relativ rotunda, devenita recent colturoasa nu isi permite luxul unei cai de mijloc.

Chiar citeam zilele trecute o nota a unui amic pe facebook. Foarte bine scrisa, dar cred ca m-a marcat adevarul transant (acum folosesc expresia in draci) al expunerii. Si nu m-a marcat pentru natura sa filosofica, fiind, de felul meu o persoana care incerca sa vada toate perspectivele ci am fost marcat destul de mult de faptul ca ma regaseam intr-o oarecare masura in pielea personajului.

N-am veleitati de unicitate, insa nu imi face placere sa citesc injurii aduse la adresa cuiva si sa mi le insusesc. Fireste nu sunt nevoit sa port pe umerii mei greutatile intregii lumi, nu sunt nevoit sa fiu extrem de politicos, nu sunt nevoit sa cer ceva (as putea pur si simplu sa iau), nu trebuie sa am maniere, nici macar nu sunt nevoit sa ma exprim corect, dar aleg sa o fac. Aleg sa fiu un tip politicos, prietenos, genul de tip care nu-si insuseste nimic fara sa ceara si care probabil ar parea relativ plictisitor pentru o vasta categorie de oameni.

Si totusi cred ca ma simt destul de bine, pentru ca sunt eu, iar acum, desi mi se intampla rar, am chef de dans.

Ascultand Here with me nu pot decat sa ma andesc la mare. Mai exact la drumul spre mare, drum pe care ascultam Here with me, visand sa ajung mai repede pe plaja si apoi la un concert Atb. Timpul a trecut, lucrurile s-au schimbat, visuri au murit si alte visuri s-au nascut, dar un lucru a ramas constant: starea placuta pe care o am atunci cand ascult aceasta piesa.

Cred ca aceasta stare este o constanta asemeni sentimentului placut pe care il am cand fac un cadou din suflet unei persoane la care tin sau atunci cand primesc un complement bine meritat sau atunci cand primesc jutor in ciuda incapatanarii mele de a-l cere.

Traim intr-un mileniu al vitezei, un mileniu in acre totul devine mai rapid, mai distant, mai artificial si mai ciudat. Masinile devin mai rapide, oamenii comunica mai scurt si adesea ai putin fata in fata, tehnologia evolueaza intr-un ritm uimitor si totusi parca unele lucruri ar trebui sa ramana la fel. Aici intervine muzica. pentru mine, unele melodii functioneaza exact ca o masina a tipului, facandu-ma sa retraiesc momente, ganduri si visuri de care m-am bucurat la un moment dat.

Imi aduc viu aminte de momentul in care voiam a fiu atb. Aveam freza lui, ma imbracam asemanator lui si incercam sa fac melodii cat mai… ei bine, melodioase, asemeni lui.

Dar timpul a trecut de atunci, eu nu mai vreau sa fiu Atb ci eu, cu alte posibilitati, alte idei si alte aspiratii. Si cred ca totusi este bine: am calea mea, pavata cu deciziile mele. Am ritmul meu, care nu este nici slow, nici dance, am viziunea mea, nici colorata nici alb-negru. Sunt eu, un tip complicat in aparenta, dar mult mai simplu decat par, dupa ce aungi sa ma cunosti.